Butterfly

Dan Snaith (cunoscut și sub aliasul Caribou) se întoarce la proiectul său de club, Daphni, cu un nou album intitulat Butterfly. Dar, atenție! Dacă te așteptai la o petrecere continuă, pregătește-te pentru ceva mult mai „ciudat și lent”, unde granițele dintre Caribou și Daphni încep să se șteargă de tot.

🧪 Experimentul: Când Caribou se Varsă în Daphni

După ce ultimul album Caribou (Honey, 2024) a îmbrățișat fără rezerve sunetul marilor festivaluri, Snaith încearcă acum o abordare mult mai eclectică, deși rezultatul este, conform criticilor, destul de inconsistent.

• Dualitate sonoră: Albumul vrea să fie simultan house de club, dar și un experiment ciudat, pendulând constant între o „nostalgie EDM post-ironică” și momente profunde de introspecție.
• Tensiunea ambiției: Snaith pare să încerce prea tare să demonstreze că poate stăpâni absolut orice gen muzical, trecând abrupt de la ska-house la industrial trip-hop.

🎼 Piese Sub Lupă: Ciudățenii și Groove-uri

Materialul oferă o varietate imensă de texturi și idei, deși nu toate aterizează cu aceeași forță:

• „Sad Piano House”: Începutul discului se află direct în zona sa de confort: un house melancolic care amintește de hiturile sale anterioare.
• „Waiting So Long” (feat. Caribou): O piesă absolut rară, în care Snaith se creditează singur pe propriul său alias! Este un amestec de Italo disco și o nebunie controlată care, intenționat, nu se dezlănțuie complet niciodată.
• „Invention”: Probabil cea mai bizară compoziție a albumului, integrând clavecin, drâmbiță și clopoței de vânt pentru a crea o atmosferă descrisă drept o „amenințare de desene animate”.
• „Miles Smiles” și „Josephine”: Acestea sunt highlight-urile clare ale albumului. Aici, Snaith se relaxează vizibil, aducând groove-uri de jazz și mostre vocale hipnotizante care te fac pur și simplu să te miști, fără să te mai gândești la detalii tehnice.

🎭 O Metamorfoză Blocată și Verdictul Final

Butterfly este, fără îndoială, un album tehnic impecabil, dar care pare uneori paralizat de propria sa ambiție debordantă. Vrea să fie mult prea multe lucruri deodată: ska-house pe „Hang”, bass greu (wub-wub) pe „Talk to Me” și trip-hop industrial pe „Goldie”.

Deși Snaith încearcă să conserve esența clubului într-un „chihlimbar tehnic”, discul ne lasă inevitabil cu o întrebare: unde se termină experimentul studiat și unde începe inspirația adevărată?

Verdict rapid: Dacă ești fan Joji sau preferi sunetele de tip wistful sadboy, s-ar putea să găsești acest album destul de împrăștiat. Însă, pentru ascultătorii de muzică electronică ce iubesc rutele scenice și ocolitoare prin peisaje sonore neobișnuite, este cu siguranță un material demn de studiat.